Ce deziderat ! Nu de stat, ci de luat, de luat în altitudine și-n seamă, ca ținută, ca aspirații…, urcușul cerând însă răbdare, iar înălțimile smerenie. Și cu cât urcă omul mai sus, cu atât învață, mai temeinic, că a trăi la înălțime înseamnă să aibă sufletul mai înalt decât împrejurările și să-și păstreze demnitatea chiar și atunci când viața îl împinge-n jos.
Și deși mi se pare o misiune aproape imposibilă să deslușești ce înseamnă dorul de înalt ori ce pune în plus vederea de sus și perspectiva largă, limpede a înălțimilor, cuiva dedat să viețuiască ca-n pampas, cu sensul „ca la mama acasă” sau și mai și: „ca-n sânul lui Avraam”, dar nu neapărat într-un exces de bunăstare, de confort, ci de comoditate, de îndestulare cu zarea joasă și țelurile imediate, proprii pământeanului care la moartea monarhului-alpinist nu m-aș mira să aflu că a spus: „avea toată lumea la picioare, dar l-a mâncat undeva de s-a cățărat, degeaba, pe peretele de stâncă”.
Într-adevăr, Regele Albert I al Belgiei (1875-1934) reprezintă un caz unic în istoria monarhiilor europene, ca pasiune și soartă, acesta fiind fiul prințesei Marie de Hohenzollern-Sigmarinen, sora regelui Carol I al României și monarhul care, într-un moment crucial al națiunii sale, a declarat : „Eu sunt Saxa-Coburg (german!!!), și de asemenea Orleans (francez!), dar nu pot uita că sunt belgian”. Și n-a uitat Regele Soldat (cum pe bună-dreptate a fost poreclit), căci în data de 4 august 1914, când Germania a invadat Belgia, a preluat comanda armatei și i-a ținut pe germani destul cât Marea Britanie și Franța să pregătească Prima Bătălie de pe Marna, iar ulterior, timp de încă patru ani, a rămas alături de soldații săi, în primele linii ale frontului francez.
Acest uriaș al vremurilor sale (sugestivă e o fotografie de epocă în care apare alături de Regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei, ce nu-i ajungea nici măcar până la umăr), acest OM mare nu doar la stat(ură), ci și înțelept la sfat, a fost deopotrivă un poliglot, un erudit, un entomolog renumit, precum și un cățărător experimentat, pasiune care l-a însoțit pe tot parcursul vieții, trăită la înălțime (la propriu și la figurat), Domnia Sa având la activ, la data accidentului, peste două sute de ascensiuni realizate în Alpi, de fiecare dată obișnuind să-și care singur echipamentul și să călătorească incognito, pentru a evita atenția publică.
Și da, așa cum am zis deja, sfârșitul i-a sosit în munții pe care i-a iubit, la data de 17 februarie 1934, când escalada, de unul singur, Rochers de Marche-les-Dames, în regiunea valonă a Belgiei, de-a lungul râului Meuse și nu departe de locul cunoscut sub titlul de Calvarul lui Vieux-Bon-Dieu, denumirea de Domeniul Doamnelor (pro)venind, din câte se pare, încă din zorii Evului Mediu, aici ființând o mănăstire de călugărițe cu sorginte nobilă. Iar dacă și noi, românii, avem Pietrele Doamnei (în Rarău-Giumalău), avem Vf. Doamnele (în Bucegi), avem Gutâiul Doamnei (în Maramureș), avem Lacul Doamnei (în Munții Leaota), am ales astăzi să leg cele câteva cugetări de fotografiile realizate pe Valea Doamnei, ce curge prin Munții Făgăraș, paralel cu Bâlea.
Iar înainte de a purcede la drum, țin să mai adaug un lucru deosebit: aceste rege al Belgiei, pe lângă Albert-Leopold-Clement-Marie se mai numea și Meinard, ca și Regele Ferdinand care pe lângă Victor-Albert se mai chema tot așa, Meinrad, fiindcă Sfântul Meinrad a fost anahoretul familiei de Hohenzollern, ce și-a avut cabana pe pantele muntelui Erzel și care a fondat mănăstirea Einsiedeln, un fel de Notre-Dame a eremiților. Poate tocmai de aceea, acești veri primari și monarhi contemporani, întreaga lor viață au rămas oameni de o simplitate dezarmantă, dar viteji din cale-afară, foarte drepți și, mai ales, atrași de singurătate, de singurătatea care capătă glas numai în înălțimi.
Și dacă tot se spune că cine s-a cuminecat din liniștea înălțimilor nu se mai teme de singurătate, vă recomand, spre degustare, acest traseu montan durat pe Valea Doamnei (aflat într-un evident contrast cu infernul rutier de pe Transfăgărășan, situat doar dincolo de culme) și care are ca punct de plecare, în urcare, Bâlea Cascadă.
Pecetea veșniciei: mușchiul – liniștea întruchipată.
Toate curg, se duc, numai un nume bun rămâne-n veci.
În înălțimi, unde fiecare clipă capătă o cu totul altă lumină, chiar și apusul pare o promisiune.
Sunt esențe de existențe (și Maiestatea Sa a fost!!!) ce pun în prim-plan un adevăr mare cât casa: pentru a trăi la înălțime, din punct de vedere social, nu e necesar să ne ridicăm deasupra semenilor, ci să rămânem statornic lângă ei și cât mai aproape de ceea ce este înalt în noi, fiind suficient să fim peste cel care am fost ieri și să căutăm să ne păstrăm sufletul senin chiar dacă drumul este greu, căci înălțimea adevărată nu se măsoară în metri (sau în picioare, ca altădată), ci în caracter, în limite depășite… De aceea vă zic vouă: „Să ne ridicăm spiritul, nu doar privirea. De acolo începe adevărata înălțime.” Și dacă izbândim, nici o piedică și nici un pericol nu ne mai poate ține la pământ.
Uneori omul trebuie să urce un munte pentru a putea coborî înlăuntrul lui, pentru a găsi picătura de dumnezeire cusută în căptușeala sufletului, pentru a se preschimba într-o prezență discretă, prea puțin atras de fast și de formalism; temerar, dar fără a fi și teatral; înnobilat cu simțul responsabilității; atașat de familie și de natură…, cum ne călăuzește exemplul dat de acest monarh iubitor de înălțimi.
Tocmai de aceea, acest munte de om reprezintă și astăzi un simbol al țării sale, una dintre cele mai iubite și respectate figuri din Istoria Belgiei, și nu de florile mărului, ci datorită conducerii curajoase și devotamentului dovedit în vremuri de criză – numai atunci se dă în vileag diferența dintre un pion și un pilon. Și ce lucru mare, îmi pare, să îmbini armonios, și în chip adevărat, simțul datoriei cu modestia, curajul nestrămutat cu interesul sincer pentru știință, cultură, natură și interesul public.
Acesta e Lacul Doamnei. Conturul deosebit al ochiului de apă și puiul zămislit în căldarea glaciară parcă argumentează denumirea acordată. Dar cum poteca strecurată printre frumoasele picioare ale doamnei e aproape neumblată, înclin să cred și în legenda tinerei aristocrate ce și-a găsit aici scăparea în timpul ultimei invazii tătare. Și dacă tot vorbim de o presupusă Albă ca Zăpada, nu-i de mirare că, în aval, în locul numit „Cracii Doamnei”, intersecția DN1 cu DN7C, din apropierea localității Cârțișoara, cea mai mare trecere o au piticii de grădină.
Revenind într-o notă de seriozitate, aș putea adăuga că omul își găsește degrabă măsura în înălțimi, iar ca să simtă libertatea nu trebuie neapărat să atingă cerul, ci e suficient să urce. Și nicidecum să-i fie carecumva teamă de altitudine, ci numai de viața trăită fără a încerca să se ridice pe înălțimile ce i-au fost predestinate. Să îndrăznim așadar și să nu uităm deviza Regelui Alpinist: „Nu doar vârful de munte ne ridică, ci și felul în care alegem să trăim”.
„Cel care citește aceste rânduri, credincios sau necredincios, să binevoiască să se reculeagă o clipă și să urmeze acest drum simplu care duce la descoperirea unei fațete a spiritului accesibilă tuturor. Regele Albert a iubit singurătatea. A iubit măreția și sfințenia munților. Putea să-i compare cu mizera grandoare omenească, pentru care cei ce se cocoață în vârf comit atâtea imprudențe, crime și nebunii. Inimă curată, om al înălțimilor distante, a cunoscut și adâncurile josnice, tot reversul, toate amărăciunile, toate speranțele înșelate. Dar i-a dat poporului său, suferind și el, singura istorie adevărată, aceea care permite să-ți salvezi sufletul. Regele Albert, în 1914, la fel ca vărul său, regele Ferdinand, în 1916, a acceptat o luptă inegală din motive de ordin spiritual și pentru că așa erau construite sufletele lor. Măreți în adversitate, rămânând timizi în triumf, nici unuia, nici altuia nu i-a lipsit nimic din ceea ce pune omul în legătură cu straturile profunde ale umanității. Unul a salvat libertatea națiunii sale, celălalt i-a redat folosirea părților dezmembrate ale trupului său; amândoi au meritat cu desăvârșire patria universală care se numește Spirit. Dar, după bătălie, și unul și celălalt au preferat să se apropie de natura unică. Le-a plăcut mai mult sălbăticia munților decât cea a oamenilor. De aceea, când trupul mare al Regelui Albert a căzut din înalt în prăpastie, el a fost întâmpinat de îngerii singurătății.” – Martha Bibescu, Imagini de album – Evocări, impresii, portrete; Editura Curtea Veche, București, 2021
În loc de epilog, unul de entomolog: „ÎȚI MULȚUMESC DOAMNE, PENTRU MANA AȘTERNUTĂ PE ÎNĂLȚIMILE MUNȚILOR. CÂNT, CHIUI ȘI-MI ARUNC ÎN VÂNT PĂLĂRIA, CU INIMA VESELĂ ȘI SENINĂ”.