E pestriță, cu sensul de amestecat, de felurit, de tărcat…, dar nu-i la față – nici vorbă de fățărnicie, căci se dă-n vileag și se ține mândră la vedere – și cu atât mai puțin la mațe, câtă vreme nu dai peste vreo urmă de zgârcenie în atmosfera sa bună și blândă când, sub sfântul soare, înveșmântată-n straie de sărbătoare, fiecare frunză se preschimbă-n floare. Da, a venit vremea ca Doamna Toamna să ne arate ce înseamnă mărinimia și cum ne putem dărui bogat fără a chibzui și fără a cântări, cum putem risipi tot ce avem fără a spune „Destul! Ajunge!”, dar zicând potolit și resemnat: „Până aici! Facă-se voia TA!”, căci adevărata înțelepciune e să știm când trebuie să continuăm și când să ne oprim, fără să regretăm și fără să luptăm împotriva unei stări sau împrejurări pe care n-o putem schimba sau influența.
La întâia privire, suntem tentați să credem că, purtând pe umeri voaluri de ceață și flori pastelate prinse-n păr, frumusețea și tristețea merg de mână. Dar cum nu prima impresie contează, ci convingerea de final, și-n cazul ei, ajungem să credem că EA inundă lumea cu frumos, înainte de a se retrage în pacea albă, nu pentru a ne întrista, nu pentru a ne împinge într-un con de melancolie, ci pentru a ne îndestula simțurile, pentru a ne deschide mintea, pentru a ne lărgi sufletul. Și așa cum cele mai frumoase capitole sunt la sfârșitul cărții, și natura, și viața lasă la final, într-un liman de liniște, într-o oază de moderație și de grație, tot ce e mai frumos, mai armonios, căci adevărata frumusețe – aceea discretă, care nu se grăbește, care nu strigă, ci doar șoptește – constă în ceea ce a reușit să atingă în diapazonul sufletului și să capete astfel strălucire de memorabil.
Și tot pe parcursul spectacolului autumnal, ne putem reaminti că e un timp pentru a înmuguri, un timp pentru a înflori, un timp pentru a rodi și un timp potrivit pentru desprindere, pentru lepădarea de sine, iar atunci când simțim că ne-am împlinit rostul și că purtăm în noi speranța învierii, chiar și ultima cădere devine o lecție de liniște, de împăcare, căci adevărata împlinire nu constă în a rămâne, ci în a lăsa în urmă frumusețe și recunoștință. Și ce dovadă deplină de noblețe e să încheiem cu demnitate, după ce ne-am împlinit menirea și, mai ales, să nu ne fie frică că pierdem ce a fost, ci să spunem „Bun rămas!”, cu eleganță, cu seninătate.
Și pentru a produce probe despre Toamna de Bistrița, postez câteva fotografii făcute pe Plaiurile Heniului, abordate dinspre Ilva-Mică.
