După două luni de „domiciliu forțat” și o „primăvară pierdută”, chemarea muntelui, dorința de a evada din climatul necurat, pecetluit de pandemie, a fost parcă mai intensă și mai insistentă, ca niciodată.
Ca atare, în chiar prima zi de libertate, am luat cu asalt „Bastionul Bistriciorului”, poziționat pe o culme secundară și scurtă a Călimanilor, ce aduce ca format cu frumoasa coroană a Țibleșului, căci e compusă tot din trei vârfuri: Zurzugăul, Bistriciorul și Străciorul.
Dată fiind izolarea de restul masivului muntos și puzderia de munți mărunți presărați primprejur, Zurzugăul e un punct perfect de panoramă spre Lacul Colibița, Bistriciorul oferă priveliști nesfârșite spre Pasul Tihuța și Ținutul Mureșului, iar Străciorul spre Țara Dornelor și Pietrosul Călimanilor.
La începuturile mele de iubitor de munte m-am întrebat de ce Culmea Bistriciorului e poreclită „Picioarele lui Dumnezeu”. Primul răspuns l-am aflat imediat ce am pășit pe acest tărâm: zarea e limpede și orizontul, nemărginit. Mai apoi am avut revelația lumii de lumină și liniște ce tronează la un singur pas de cer. Acum însă, mi s-a îngăduit să fiu martor al minunii de împrăștiere inopinată a norilor în timpul „Tedeumului” săvârșit cu suflet pe trupul de piatră. Slujba oficiată pe creștetul cărunt al muntelui e impresionantă și incomparabilă. Nu pot cuprinde în cuvinte senzațiile pe care le-am încercat, cântul și cuvântul înălțându-se mai întâi spre cer, spre a fi sfințite, după care s-au rostogolit molcom pe văi și versanți. În doar câteva clipe parcă am fi dat mileniile pe repede-napoi, asistând astfel la rugăciunea rostită de Moise pe Muntele Sinai.
Nu mai consemnez nimic altceva. Ar fi de prisos. O să vă ofer un raport de tură în imagini, însoțite de minime informații.
Punctul de plecare pe traseu sunt clădirile fostei exploatări miniere aflate pe Valea Colbul, în amonte de cele două „surori”: Colibița și Mița. Poteca se îndreaptă spre Poiana Gura Plaiului, traversează Poiana Bistricior, trece pe lângă Refugiul Salvamont și urcă susținut pe jgheabul dintre Zurzugău și Bistricior.
Cărărușa de codru verde-crud..
În partea superioară a pădurii, înaintarea este încetinită de copacii doborâți de vânt și care nu au fost înlăturați din drumul drumeților.
Flori de primăvară, încărcate de rouă.
Copaci culcați de vijelie.
Un molid candelabru, cu rădăcini ce îmbrățișează tandru stânca.
La ieșirea din pădure ne întâmpină o suită de sulițe mov.
Un pârâu de munte. În stânga sa e situat Refugiul Salvamont. E de dimensiuni reduse, dar importantă e soba aflată înăuntru.
Un spumant de munte.
Triumful vegetației.
Apa născătoare de natură.
Cabana de sub Bistricior. Nu pot preciza cine este proprietarul și nici ce regim are. Era închisă cu un lacăt și un drug de fier pus de-a curmezișul. Din indicatorul amplasat în Șaua Bistricior reiese ca ar fi vorba de un refugiu turistic.
Și prima pată de zăpadă. În josul imaginii se zărește cabana și nu departe de ea Refugiul Salvamont.
Grohotișul de sub Bistricior.
Porțiunea cea mai dificilă din traseu. Un jgheab cu zăpadă tasată. Pe timp de iarnă, un adevărat culoar de avalanșe.
Pătura de omăt întinsă pe culme.
Indicatorul amplasat în Șaua Bistriciorului.
Un început de iglu.
Crucea din Vf. Bistriciorului (1990 m altitudine), în așteptarea Te Deumului.
Rucsaci, odihnindu-se.
O panoramă în verde și albastru, surprinsă imediat după împrăștierea norilor.
Muntele cu nume incert, situat sub Bistriciorul. Unii zic că-i Aurorul (1835 m), alții că ar fi Piramida lui Toader. Pe versantul vestic e situată cabana dinspre care am venit, iar pe versantul estic se află vechea mină din Arșița Imbra.
Vârfurile înspre care ne îndreptăm. În stânga e Străciorul. Pentru a nu urma același traseu la întoarcere (lungimea dus-întors ar fi fost de aproape 10 km), am făcut un ocol, prin Poiana Dălbidan și Poiana Prislop, chiar dacă lungimea totală a traseului s-a dublat, ajungând la aproximativ 20 km. Efortul a meritat din plin.
Vf. Zurzugău. Are o altitudine de 1989 m, precum anul revoluției române. În hărțile mai vechi apare sub denumirea de Țurțugău. E avanpostul vestic al acestei culmi. Poate fi recunoscut ușor: poartă pe umăr un bulz de piatră.
Undeva în nori e culmea principală a Călimanilor.
O imagine idilică de primăvară timpurie, la munte.
Vf. Străcior (1963 m altitudine). Uneori e confundat cu Struniorul, aflat în imediata vecinătate.
O captură fotografică fără nori a decanului de altitudine din Munții Călimani: Vârful Pietrosul (2100 m)
Sub Vf. Străcior se află un întins lan de jnepeni, după opinia câtorva camarazi, cea mai mare suprafață compactă din țară. În stânga e Muntele Viișorul (Viișoara), iar în fundal, dincolo de nori, Pasul Tihuța.
Întinderea de jnepeni are durate drumuri și chiar un sens giratoriu.
Poiana Dălbidan. Se zărește și Vf. Dălbidanul (1648 m altitudine). Noi nu traversăm poiana urmând Via Maria Theresia, ci o luăm pe poteca ce dispare în pădure, undeva în stânga imaginii.
Drumul care face legătura între Poiana Dălbidan și Poiana Prislop.
Poiana Prislop. În fundal e Vf. Blajei (1411 m altitudine), dincolo de care e poiana cu același nume. Acoperișul din imagine aparține fostei Cabane Prislop. Noi o vom lua spre stânga, pe drumeagul ce coboară pe lângă stână.
Mici margarete de munte.
În stânga se afla muntele sub formă de piramidă. În dreapta se zărește Zurzugăul.
Stâna din Poiana Prislop.
O familie fericită.
Drumeagul șerpuit ce coboară din Pădurea Prislop și care ne conduce spre Pârâul Colbul, unde am lăsat mașinile.
În final, vă ofer două imagini surprinse în vara anului 2019:
Una înspre depărtările din care abia se deslușește Pietrosul Călimanilor.
Și o alta în care e surprins conturul Lacului Colibița.
A fost o drumeție memorabilă, căci într-un comprimat de o zi am înghesuit ultimele zăpezi și primele flori, valuri de nori și ferestre cu cer senin, momente de veselie și clipe încărcate de solemnitate, adică de toate, dar armonios amestecate.
