Cu ani în urmă, când locuiam încă la bloc și copilul era doar un boboc, obișnuiam să-l iau brațe pentru a da împreună binețe zilei, cu nasurile turtite pe fereastra ce abia mijea somnoroasă ochii spre lume. Întrucât momentul nostru de răsfăț matinal se desfășura aproximativ la aceeași oră, nu o dată priveam și la mașina de gunoi menajer, deservită de doi angajați, apropiați ca și vârstă: unul curat îmbrăcat, ce purta mănuși și avea mișcări sigure, precise, în mânuirea și alinierea containerelor, și un altul, aplecat de spate, murdar, plictisit. Diferența de conduită era evidentă, punând în lumină pe cel care își respecta serviciul, în detrimentul celuilalt, ce purta parcă povara unei munci dezonorante, prestată în silă și de mântuială.
Același contrast îl constatam și la „chioșcul” de la colțul clădirii, unde arătam cu degetul spre ce intenționam să cumpăr, fără a putea verifica în prealabil proveniența produsului și termenul de valabilitate. Pe o tură lucra o doamnă amabilă, ce întâmpina surâzătoare clienții și îi servea cu drag, iar pe celălalt schimb o femeie întunecată și îmbufnată, ce da tuturor impresia că a fost deranjată din starea de letargie în care sta mereu cufundată.
Atitudinea acră, de ghișeu sau de tejghea, nu ține neapărat de starea de sănătate ori de situația personală, ci izvorăște din adâncurile ființei noastre. Se simte de departe „simbriașul statului”, cum i se spunea pe vremuri funcționarului public, care este ostenit încă de luni și care se face că lucrează, așteptând să treacă orele de „muncă” și să vină ziua de salariu.
Contrar aparenţelor, nu contează neapărat ce posesori de posturi suntem fiecare dintre noi, ci cum ne manifestăm. Fiecare profesie are un specific al său şi multe taine. Dacă conştientizăm necesitatea prestaţiei noastre sociale şi dacă dăm dovadă de profesionalism, nici o muncă nu poate fi etichetată ca umilitoare sau degradantă, şi nici considerată inutilă. Ca atare, indiferent unde lucrăm, n-are rost să ne plecăm capul rușinați, să ne căinăm ori să căutăm compătimire, ci dimpotrivă, prin ţinută, prin pricepere, să ne impunem ca rotițe importante în angrenajul comunităţii.
Competenţele uluitoare ale specialiştilor în chirurgie cardiovasculară ori fizică cuantică se circumscriu exclusiv domeniului deosebit în care activează. Ei n-ar putea înlocui, de pildă, un electrician sau instalator, ori un cosaş plătit cu ziua. Dacă privim un coșar ce trece la treaba ce-i este hărăzită, în trupu-i sculptat în funingine ochii îi strălucesc ca două stele, de preocupare, în timp ce spune, ca un mare cunoscător, pe unde şi în ce mod se poate debarasa cel mai bine hornul de zgură. Ne putem închina și în fața măiestriei tăietorilor de lemne, ce știu dintr-o privire care lemn are miezul curat şi încotro are să cadă copacul, dacă „talpa” e perfect porţionată şi poziţionată.
Pe de altă parte, un dascăl adevărat nu recită din cartea deschisă în spatele genții așezată pe catedră, ci predă liber lecția, etalând cunoștințe captivante necuprinse în manual și ținându-și orele în mod interactiv. Un judecător, conștient de rolul social ce îi revine, zărește destine dincolo de dosare, și nu percepe roba ca pe o simplă salopetă, iar ședința de judecată ca pe un prilej potrivit pentru a face „glumițe” populare ori pentru a pune la punct un avocat insuficient pregătit.
În exercitarea oricărei profesii este foarte importantă competența, dar esențială este buna-credință și respectul aproapelui, căci în afara soluției cerută la problemele cu care se confruntă un justițiabil sau un pacient, de exemplu, acesta are și o altă nevoie acută: de a fi ascultat cu atenție. Cred cu tărie că acesta e primul pas spre normalitate.