Despre justețe… și alte mărunțișuri esențiale – Page 10

Rară-i recunoștința

Poate ca o premoniție a martirajului la care urma să fie supus, tocmai de către poporul pe care l-a înălțat și luminat, Nicolae Iorga spunea: „Cea mai mare recunoștință pe care o poți dori de la unii oameni e să nu-ți fie recunoscători” și tot el afirma pe tema obligațiilor morale ce incumbă înzestratului față de binefăcătorul său: „recunoștința e, înainte de toate, o datorie către tine”, „ e dobânda împrumuturilor sufletești”, iar „viața fiind un dar, nu-l da îndărăt decât cu toată cuviința și cu o deplină recunoștință”.

În același sens, în Talmud (cartea de învățături iudaice) se recomandă: … Citește mai departe

Atențiune: Pe loc repaus!

Dacă după creație, și Domnul a simțit nevoia de o recreație (dedicând ziua a șaptea în acest scop), cred că și omul are trebuința de a-și comanda militărește: „Pe loc repaus!”, pentru echilibrare și recalibrare.

Nu știu dacă e vorba de un defect de fabricație ori de un viciu ascuns – dobândit pe parcurs -, dar pare inscripționat în fibra firii omului să-și dorească mai mult și mai sus, și când zice mult visează la cantități mari, la sorturi diferite, la intensități deosebite, la durate îndelungate și repetate în care să privească de sus, în care să fie dus pe … Citește mai departe

O uitătură spre uitare

„Cine uită, nu merită!” – Nicolae Iorga

De două decenii, în Piața Morii din Bistrița, ne întâmpină, tăcute, câteva stane de piatră cioplite, cu sârg, cu har, de către artiștii participanți la o tabără de sculptură organizată în anul 2002, dar cum statuile nu ne pot trage de mânecă pentru a le admira și cum ne obișnuim repede cu tot ce este deosebit sau desăvârșit, trecem nepăsători pe lângă ele – de parcă nici nu sunt pe pământ -, UITÂND definitiv de existența lor și de cei care le-au zămislit.

Și nu-i, nicidecum, de mirare, în condițiile în care uităm, … Citește mai departe

Îngropați în inima uitării

Conștientizez „că și uitarea e scrisă-n legile omenești” și chiar dacă, în principiu și în traiul de zi cu zi, uitarea e considerată naturală, și normală, și necesară…, a da uitării vărsarea de sânge nevinovat mi se pare de neiertat. Și mai e ceva la fel de culpabil, iar pe deasupra și foarte primejdios: cel care își uită istoria, riscă să o repete.

Așa cum spaima de moarte nu ne împiedică să ne pregătim pentru viața de apoi (precum ne-o închipuim fiecare), tot așa de firesc este să discutăm pe marginea subiectului sensibil al martirajului militar – chiar dacă nu … Citește mai departe

Un strop de mov

„Dilema veche” a vieții (În ce măsură ne lăsăm la discreția liberului-arbitru?) poate fi abordată fie prin adoptarea unei atitudini pasive, de așteptare și de acceptare a amestecului existențial, a întâmplărilor și împrejurărilor ce vin de-a valma în vadul viețuirii, fie printr-o conduită participativă.

Prinși în năvodul grijilor (ce se dovedesc, nu o dată, doar fleacuri și spaime), avem obiceiul de a sta spășiți (și chiar plictisiți) în tiparul cotidian, fără a ne abate de la bătătorita cărărușă impusă de conveniențe (pe ruta acasă-școală sau serviciu-magazin și retur); fără a ne reaminti că avem și posibilitatea de a călca și … Citește mai departe