Aranjarea pietrelor de diferite forme și mărimi, una deasupra alteia și în diverse combinații necesită, în esență, căutarea centrului de greutate, a punctului de echilibru. Grea povară este și așezarea echilibrată, pe verticală, a cărămizilor vieții, cu sprijinul legii, moralei, educației, conștiinței, credinței…
În lăcomia ce-l caracterizează, omul este tentat să înalțe din năzuințe adunate de-a valma, din iluzii deșarte și din alte așteptări lipsite de posibilități reale o veritabilă coloană a infinitului omenesc pe care este scris: NEMULȚUMIRE E NUMELE MEU și care stă într-un echilibru labil, fiind la discreția unui singur cot acordat de către destin.
Uneori, când cărarea curge cotit pe culme e destul un singur pas mai la stânga pentru o fatală prăvălire în prăpastie, hazardul de sus și hăul de sub fiind deopotrivă de înfricoșătoare când călcăm în orb pe sârma ghimpată (ori chiar înroșită) a vieții. Alteori însă, dacă numai un pic se pune peste devine dintr-o dată prea mult, fie o exagerare, fie un exces, iar dacă lipsește doar ceva e catalogat imediat ca un neajuns vădit în „dor minor” sau major, după caz și circumstanțe. Și când spun asta am în vedere fâșia îngustă ce desparte bomboanele de dincoace, de bombele de dincolo. Un lucru e limpede și-l spun din start: nu le putem fura copiilor Crăciunul, dar anul acesta poate ar fi fost mai potrivit ca feeria sărbătorilor de iarnă să se rezume la un „orășel al celor mici” deschis în centrul fiecărei localități și bradul cu luminițe viu colorate de acasă. Tocmai de aceea, cred că s-ar fi putut decide: NU milioane de luminițe revărsate pe toate străzile și care rămân aprinse toată noaptea (în plină criză energetică); NU case invadate de lumină – veritabile enclave de Las Vegas – pe culoarul rutier al pribegiei; NU târguri de crăciun și te miri ce alte festivități și festivaluri… Chiar dacă nu e vorba de un frate bun, ci numai de un vecin oarecare, nu-i creștinește să faci repetate și îndelungate petreceri în bătătură, cu lăutari și băutură, în timp ce peste gard morții sunt cu miile, lacrimile curg fără contenire și locuințele sunt întunecate, îngropate-n moloz și înghețate bocnă. Ori de câte ori mi se întâmplă să văd trecând pe drum câte o mașină purtând pe plăcuța de înmatriculare o panglică în galben și albastru îmi vine în minte un epitaf: Și la noi a fost bine… Și eu am fost ca tine… Și cum nimeni nu știe ce aduce ceasul istoriei nu ne rămâne decât să șoptim: „Doamne ferește!
Și în hrana „cea de toate zilele” este necesară găsirea unui punct de calm în balans între tot ce înseamnă consumarea de proteine, glucide, lipide, zaharuri…, și corelarea lor cu mișcarea, postul „de dulce” relevând diferența dintre nevoile reale și cele închipuite, garnisite. E adevărat ce se spune : „nu ce intră-n gură spurcă pe om; ci ce iese din gură…” (Biblia, Matei 15:11), căci „ce intră în gură merge în pântece, dar ce iese din gură vine din inimă… (Biblia, Matei 15:16), fiind enumerate gândurile rele, mărturiile mincinoase, hulele…, dar își propune oare omul (cu atât mai puțin să înfăptuiască) ținerea unui unui post de poveste, adică fără nici un fel de povești despre alții: judecăți (chiar execuții) realizate în necunoștință de cauză, calomnii (calificate de autori ca simple constatări) și alte vorbe de clacă ce sunt vânturate doar din răutate și care sunt date mai departe pe principiul telefonului fără fir – un joc al copilăriei devenit realitate. Iar dacă s-ar putea adăuga la căpăstrul pus la gură și un frâu aruncat peste rațiune și simțire ce curat și ordine s-ar mai face în mintea încâlcită, îmbâcsită a omului, fiindcă un cititor de gânduri (cândva, cu siguranță, se va realiza și așa ceva) de foarte multe ori, chiar și într-o singură zi, l-ar rușina. Uzuală e și expresia : „Să-ți asculte Dumnezeu gândurile!”, dar nu știu dacă e chiar o urare de bine, nu neapărat pentru că numai cu fața îmbujorată și cu capul în pământ s-ar sta, ci și pentru că omul cere multe și nevrute, dar nu toate îi sunt pe potrivă și de folos. Oricum, abia atunci când se pune semnul de egalitate între ceea ce gândește omul și ceea ce exprimă în gesturi și cuvinte, el ridică cătinel un turn de sinceritate, în caz contrar nu-i decât înșelăciune și ipocrizie. Și lista cu cele necesare calibrării umane ar putea continua cu un post de plăcere (fără chefuri, fără concerte…); cu un post de cumpătare la cumpărături (făcute doar fiindcă ni se spune că a sosit sezonul marilor reduceri), cu un post de mândrie și de egoism (ce ar face loc pentru smerenie și mărinimie)…, deziderate ce sunt mult mai greu de atins ca privarea temporară de o anume hrană, recomandată în medicina curativă, ca și cură de detoxifiere, dar practicată și în islamism, și în budism…
Și ca un exemplu de bune-practici în comuniune, în credința că există cineva mai presus de om, lângă Lacul Bucura (Munții Retezat), la câțiva pași de refugiu și la doar câțiva metri depărtare se află un stâlp totemic din lemn (înălțat, poate, în cinstea muntelui, ca strămoș protector) și o cruce sculptată-n piatră, pentru a-i feri de rău pe drumeții ce trec prin dreptul ei, ambele simboluri ilustrând starea de echilibru stabil, de menținere a verticalei gravitaționale spre care tindem și la care visăm.
