Și nu e nicidecum un lucru desuet – în pofida tendinței actuale de a considera astfel tot ce aparține tărâmului sentimental -, prezentul titlu fiindu-mi inspirat de un cântec deosebit: „Doamne cât îmi e de dor, / De glasul bunicilor, / Să-i mai strâng în brațe un pic, / Cum făceam când eram mic. / Oare nimeni n-ar putea / Timpul înapoi să-l dea, / Oamenii se nasc și mor / Dar câteodată… / Îmi crapă inima de dor. / (…) O, Doamne, cred că doar tu știi / Cât mi-e de dor. / Însă Dumnezeu n-a spus / Când îi cheamă acolo, sus, / Știu că îngerii nu mor / Dar câteodată… Îmi crapă inima de dor…” (Stefan Bănică Jr. / Connect-R). În ceea ce mă privește, ori de câte ori gândul îmi zboară spre izvoarele natale se întoarce cântând un capăt de refren: Mă dor rădăcinile retezate, / Mi-e dor de locul în care mi-au rămas, / De dragii – buni ca fragii – la umbra cărora m-am înălțat…
În încercarea de a depăși, rapid și în mod rezonabil, momentul de duioșie provocat, voi arăta în continuare că ori de câte ori vine vorba de dor, unii ies din rând cu actele de stare civilă în care au trecute nume precum Doru, Doris, Dorian, Dorina, Dordoi… sau la rubrica loc de naștere ori localitate de domiciliu: DORna sau diminutivul DORnișoara (Suceava), DORnești (Bacău), DORohoi (Botoșani), DORolea (Bistrița-Năsăud), DORolț (Satu-Mare), DobriDOR (Dolj), DOR Mărunt (Călărași); în timp ce alții își amintesc de o elocventă – chiar emblematică pentru o parte dintre conducătorii acestui popor – expresie: „în dorul lelii”, ce ilustrează un lucru lipsit de noimă, făcut la întâmplare, fie în bătaie de joc, fie numai așa ca să fie făcut, fără tragere de inimă și fără vreun rost.
Atunci când se pune însă problema definirii dorului, unii subliniază regretul retrospectiv, componenta de nostalgie, de melancolie provocată de năzuința de a revedea un loc de care s-a legat sufletește sau o persoană apropiată ori de a retrăi momente din trecut. În acest sens, Octavian Paler spunea că „dorul este focul în care ard speranțele, dorințele, durerile, iar cenușa ce rămâne reprezintă amintirile”. Alții, dimpotrivă, acceptând că dorul stă suspendat între dorință și durere, dincolo de spațiu și de timp (și aproape de poarta eternității), nu caută să îl reducă la a repeta ceva ce a fost cândva, ci îi conferă și o latură de viitor, visând cu ochii deschiși la ce va urma și activând aspirația de a continua o îndeletnicire plăcută, preferată.
Cam pe aici mă aflu și eu acum când ceața lasă lumea fără cer – și fără depărtări -, când chiciura se cațără îndrăzneață pe fiecare supraînălțare, când întreg decorul devine albicios-lipicios, și când mă apucă și mă bântuie, ca o nălucă, un dor nebun de ducă, de verde și albastru, de vară, de vacanță cu puțină îmbrăcăminte, de pribegie, de libertate …, și care mă lasă fără cuvinte.
