Croit din albul ce pleacă și verdele ce vine, din omătul neprihănit și verdeața ce o vestește, ghiocelul (în limba greacă însemnând floare de lapte), iese iute din pântecul pământului, ia o poziție distinsă și delicată, și dă deșteptarea viului, bătând din micul clopot al sfințeniei.
Galant și elegant, deopotrivă, ghiocelul simbolizează candoarea, prietenia, smerenia și speranța. El face legătura între anotimpuri, iar atitudinea adoptată este una aparte, pură și pioasă.
La semnul său, sămânța, ce aștepta cucernică miracolul reînvierii, încolțește și lovește în pătura fecundului pământ, viitorul ivindu-și astfel la soare micul creștet boțit. Ea, sămânța, un simplu grăuncior încărcat cu viitor, este chintesența acestei lumi, este piatra prețioasă a acestui binecuvântat pământ.
Peste tot întinsul pământului sunt răsfirați muguri, mlădițe, mâțișori. Simple promisiuni de rod făcute de primăvara ce primenește pământul. Acest anotimp adus de o zână bună, dar care nu a sosit din depărtări, ca păsările migratoare, cum lasă impresia, ci sta încuiată, în aceste minuscule capsule de renaștere a naturii.
Seva urcă, încetul cu încetul, în trunchiul copacului și mugurul devine durduliu. Seamănă a pântec cu prunc, căci acolo, lăuntric și tainic, se împlinește iarăși misterul zămislirii, fără a se ști dacă rodul va fi frunză, floare ori vlăstar.
La tot pasul afli prilej de contemplare, răgaz pentru părăsire de sine. Doar ochi să ai ca să vezi marea mișunare; urechi să auzi freamătul, foșnetul, fâlfâitul; nas să simți parfumurile ce dau năvală, într-o explozie de lumină și culoare; putere să te oprești din graba grijilor cotidiene și suflet să le tălmăcești.