E o mare izbândă pentru orice om, ca la final de drum, când se trage linie și se face socoteala, cunoscuții, și mai ales cei care nu te-au cunoscut personal, să conchidă că n-ai făcut degeaba umbră pământului, cum spune țăranul român. Sunt printre noi și semeni de soi, croiți din argint viu, ce se mișcă cu abilitate și rapiditate în toate direcțiile, și care formează, fără voia lor, adevărate focare de energie efervescentă împrejurul cărora se adună lumea, ca fluturii atrași de lumină.
Un astfel de om înflăcărat a fost Iosif Viehmann: un companion jovial, mereu în vervă și cu un fin simț al umorului; un dascăl minunat și un mentor prețios, remarcabil prin bagajul enciclopedic de cunoștințe și talentul oratoric de excepție, susținând în cei peste 60 de ani de activitate peste 400 de conferințe de popularizare a științei; un deschizător de drumuri în înființarea și îndrumarea cercurilor speologice; un iubitor și promotor al muzicii de jazz; un fotograf apreciat, dovadă fiind cele peste 30 de premii obținute în țară și străinătate. În onoarea sa, o goangă de peșteră îi poartă numele, iar în mentalul colectiv a fost așezat definitiv pe piedestalul pământeanului mereu dornic de cunoaștere și depășirea limitelor.
Ieri s-au împlinit patru ani de când a trecut hotarul dintre dincoace și dincolo reputatul om de știință Iosif Viehmann (01.09.1925-06.08.2016), ultimul discipol al savantului Emil Racoviță; cercetător științific în cadrul Institutului de Speologie Cluj; profesor universitar asociat al UBB Cluj; doctor în geologie; cetățean de onoare al municipiului Cluj, al orașului Năsăud și al comunei Rebrișoara; membru în numeroase foruri naționale și internaționale de geografie, speologie și fotografie, fiindu-i decernate diverse titluri academice.
Purtătorul numelui pe care îl întâlnești în orice carte de speologie s-a născut la Cluj, într-o familie de etnici germani, originară din Cehia, tatăl său fiind prim-violonist al orchestrei de la Opera din Cluj, și care a decis să rămână în țară chiar dacă ceilalți membri ai familiei sale au emigrat în Germania, imediat după ce-al doilea război mondial.
Ucenicia de mare dascăl și-a făcut-o ca profesor de liceu la Năsăud, în perioada 1951-1956, răstimp în care obișnuia să invite elevii acasă la el, ca să vadă o locuință de domni, iar soția învăța fetele să meargă cu bicicleta sa. În anul 1955, a fost printre primii oameni care au aflat de descoperirea învățătorului rebrișorean Leon Bârte, coborând împreună cu acesta hornul de la intrarea în Peștera Izvorul Tăușoarelor pe o scară improvizată dintr-un trunchi lung de brad, cu crengile ciuntite. Ulterior, după ce s-a transferat la Institutul de Speologie Cluj, Iosif Viehmann a revenit în mod repetat în adâncurile fabuloase ale acestei peșteri (ce a deținut multă vreme supremația națională, până la descoperirea Peșterii Vântului) pentru a o cerceta împreună cu echipe succesive de speologi români și străini.
A iubit peștera și a practicat speologia cu pasiune și perseverență, cercetând zeci de cavități carstice, devenind o personalitate marcantă a „măruntaielor muntelui” și un mare cuceritor al întunericului, negru ca smoala, ce sălășluiește în subteran, printre realizările sale remarcabile numărându-se descoperirea în expedițiile pe care le-a coordonat a „picurului permanent” din Peștera Pojar, a urmei „omului de vârtop”, veche de 62000 de ani, și a stalactitelor termoindicatoare, precum și cartarea peșterii Izvorul Tăușoarelor, ce i-a prilejuit consacrarea ca speolog și dobândirea unei celebrități științifice de netăgăduit.
Iosif Viehmann s-a impus ca un personaj demn de povestea „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, fiind printre puținii pământeni ce ar fi putut juca impecabil acest rol. În anul 2005, la împlinirea vârstei de 80 de ani, împreună cu invitații, a făcut o incursiune în peștera sa de suflet, situată în străfundurile Gersei; doi ani mai târziu s-a izolat din nou timp de 10 zile în Peștera Vântului (primul experiment având loc în anul 2002), pentru a studia comportamentul uman în mediul cavernicol și în principal perceperea timpului în absența soarelui, cu aportul ceasului biologic lăuntric; iar la vârsta de 87 de ani a coborât încă o dată pe tiroliană în Peștera Pojar, dragostea sa pentru munte, muzică și fotografie fiindcă încă vie.
Dacă Domnul ar permite acordarea distincției de nemuritor oamenilor ce au atins o anume culme de sfințenie sau de erudiție, sunt sigur că Iosif Viehmann s-ar număra printre spiritele strălucite ce au răspândit căldură și cultură, alături de Iorga, Eliade, Steinhardt…