În debutul vieţii nu conştientizăm prezenţa destinului prin preajma noastră. Explicabil, întrucâtva. Pe de o parte, la obârşie, nu se petrec lucruri existenţiale spectaculoase, radicale. Pe de altă parte, deghizată în „neghiniţă”, soarta ne șopteşte fără contenire că e suficient să vrem pentru a obţine, că nimeni şi nimic nu ne poate înfrânge, că orice împrejurare poate fi depăşită ori cel puţin convertită, în ceva favorabil, profitabil. Poate de aceea, nu luăm aminte la sfaturi şi sugestii, şi nici de ajutor, n-avem nevoie. Suntem mândri, plini de „eu” şi de „mine”, cu alură de atotputernic şi atoateştiutor.
Pe parcurs însă, fără o minimă atenţionare, soarta se preschimbă, ba în resortul ce-n slăvi ne ridică, ba în mecanismul ce uşa în nas ne-o trântește. Nu o dată soarta, de rea-credinţă și călăuză netrebnică ne-a fost, ghidându-ne pe căi greşite sau nepotrivite, în timp ce cotrobăiam frenetic printre prilejuri, alegeam mereu între oportunităţi și alergam necontenit, spre alte zări, spre alte ţinte.
Adeseori nici nu ştim ce anume căutăm, ce aşteptăm de la viață şi nici încotro ne îndreptăm, așa că soarta se delectează delicios cu noi, ca un clovn versat ce ştie foarte bine face feste.
Ca să scăpăm de soartă, o putem apuca pe căi lăturalnice, înguste, întortocheate, dar când credem că ne-a pierdut urma în mulțime, o zărim după colţ, aşteptându-ne liniştită şi plictisită, pe o bancă. Uneori, ştim că e pe aproape, că ce ni se-ntâmplă este mâna ei. Îi simţim uneori răsuflarea-n ceafă, alteori îi auzim paşii, urmărindu-ne credincioasă în noapte, dar când subit ne-ntoarcem, zărim doar umbra noastră, sau poate … umbra ei.
Avem apoi impresia, că stă pitită-n piatra statuilor din piaţă, că vrea cu ochiul complice să ne facă. Doar pentru a şti că ea, numai ea, implacabil, ne conduce. Alteori, ne-ntrebăm de nu cumva s-a deghizat în pisica neagră ce drumul ne-a tăiat sau în coşarul întâlnit întâmplător pe cale. Dar nu aflăm decât peste ani: ghinion a fost sau doar noroc, ori şi o măruntă ghiduşie?!
Cu destinul nu putem ajunge la un armistiţiu şi chiar dacă azi avem parte de acalmie, de armonie şi poate chiar, de apogeu, ne este teamă să afirmăm aşa ceva, ca nu cumva într-un zapciu să se întrupeze şi iar uiumul să ni-l ceară, deşi poate-n avans e achitat.
Peste ani, privind peste umăr înapoi, toate ne par străine, impersonale şi îndepărtate, de parcă nu noi am fost protagoniştii filmului improvizat, iar în memorie aflăm firimituri despre fapte considerate cândva esenţiale, iar acum nesemnificative.
Și totuși, dacă e vinovată ursita, ori doar liberul arbitru, nu știu nicicum a spune.