Acum, când pe rol e luna feeriei și a freneziei cumpărăturilor, când liniștea a murit subit, aglomerația infernală din oraș, ce ne obligă să stăm (și să adăstăm) bară-n bară și bot în bot (de robot), mi-a readus în minte un liman de liniște – singurul izvor al stării de biniște.
Filozoful Baruch Spinoza spunea că există o categorie de oameni ce se lasă tulburați în multe chipuri de cauze externe și care nu ajung niciodată la adevărata liniște sufletească, care trăiesc aproape neștiutori de sine, de Dumnezeu și de lucruri, încetând a suferi abia atunci când încetează a mai fi, și o altă clasă care aproape nu se tulbură sufletește, și care, fiind printr-un fel de necesitate eternă conștient de sine, de Dumnezeu și de lucruri, nu încetează niciodată să existe și să se bucure de pacea interioară.
Nu-mi permit să contest existența acestor extremități (în același sens se spune și că doar credința adevărată dă omului pacea absolută, întemeiată pe răbdare și resemnare), dar mă-ncumet să afirm că tocmai între cele două capete – de caractere – este așezată marea masă a oamenilor obișnuiți, aflați mereu în căutarea unei oaze de acalmie și de armonie, unde să-și ducă sufletul în vacanță, căci așa cum genial sublinia Nicolae Iorga: „cea dintâi condiție a fericirii e liniștea sufletului”.
Nu tăgăduiesc nici tendința de a căuta aiurea, pe afară, liniștea, în loc s-o cultivăm, cu grijă, înlăuntrul sufletului. Dar e mult mai ușor și e un bun început să identificăm pacea cea de toate zilele pe ici, pe colo și să ne înfruptăm, cu lăcomie, din florile de liniște, din fructele de liniște, din frunzele de liniște, din fulgii de liniște…, fiindcă sublimă e liniștea ce a pus stăpânire pe un suflet, chiar dacă e vorba doar de-un ceas de răgaz, și de-a dreptul sacrosanctă, acea pace lăuntrică ce înalță sufletul spre mântuire, spre iluminare…
Lângă un lan de liniște am poposit și la Mănăstirea Rebra-Parva, într-o dimineață devreme de toamnă târzie, când mi-am așezat capul în poala ei, iar ea mi-a mângâiat creștetul sufletului. Cel mai probabil, pe la ora 8,30 când am ajuns eu pe acolo, călugării sfârșiseră deja slujba ce se oficiază dis-de-dimineață, ori nu primiseră încă ordinul de prezentare pe platou, oferindu-mi astfel posibilitatea de a redescoperi graiul tăcerii, căci nici o șoaptă de vânt, freamăt de frunză, ciripit de păsăruică ori ecou îndepărtat de glas omenesc nu răzbătea, peste toate câte sunt pe pământ fiind doar liniște, doar limpezime.
Și cum liniștea e hrana sufletului, e punctul nostru de echilibru, de panoramă, de statornicie și doar în liniște îl putem întâlni pe Dumnezeu, pe tot parcursul șederii mele în incinta complexului monahal am trăit cu senzația că-i și el prezent și că-l voi zări pe vreo alee, într-un halat de mătase, cu o cană de cafea fierbinte în mână și luând în primire noutățile naturii, așa cum primăvara, în diminețile de sâmbătă, împreună cu soția, facem turul de onoare pentru a vedea ce vrăji de petale a mai făcut grădina noastră.
Edificată, din câte se spune, pe locul unei străvechi aşezări monahale incendiată de oștile imperiale în anul 1782, și-a recăpătat traiul de post şi de rugăciune abia în anul 1993, dar dovedind o exemplară putere creatoare ( e prolifică în proporţii) şi o vădită cutezanță (se înalţă îndrăzneaţă în poiana de sub munte), această mănăstire, imaculată şi impozantă, a reuşit în doar câţiva ani să-şi câștige, definitiv, un bun renume.
Și să ne reamintim că liniște este numai dacă există și acceptare, și bunătate, și compasiune, și mulțumire de sine, și împăcare cu soarta…