Nu e o mare ca la „Miramare” (Trieste), dar e „Mica Mare de la Munte”, a noastră, a bistrițenilor. Un lac larg și limpede, la care coboară munţii să-şi clătească chipul brăzdat de brazi, în clipa zămislirii zilei și spre ceas de înserare.
O perlă peisagistică și o reală oază de ozon. În momentul de față, reclama poate este prea mare, raportat la ofertă, iar numele încă nu a devenit renume. Pe calea parteneriatelor publice-private însă, Colibița poate atinge pragul de veritabilă stațiune turistică montană. Un prim pas ar putea fi făcut prin deschiderea unui punct permanent de informare turistică, inclusiv salvamont, prin mijlocirea căruia (la telefon, pe internet ori chiar la fața locului) turiștii ar afla despre hotelurile şi pensiunile presărate pe malurile lacului (eventual tarifele practicate şi disponibilitatea existentă), despre atracţiile locale și despre traseele turistice din imediata vecinătate a lacului, durata necesară pentru parcurgere şi gradul lor de dificultate.
Majoritatea oaspeților au nevoie de un bronz la munte pe o plajă publică, de o plimbare agale pe o alee de promenadă prevăzută cu băncuţe, măcar în locurile ce oferă vedere spre lac, de un debarcader cu bărcuțe ori chiar un vaporaş, de toalete publice, de spaţii de joacă pentru copii, de localuri publice suficiente unde să se mănânce bine, ieftin și sănătos. Pentru acești turiști avem acum doar un drum fără trotuare (pe jos se circulă doar pe carosabil) și proprietăţi private ce se duc împrejmuite până-n lac. Malul apei poate fi atins doar în câteva locuri impropriu amenajate, iar de plimbări pe malul lacului nici nu poate fi vorba.
Sunt şi turişti care obişnuiesc să urce la munte pentru a face mişcare. A alerga printre maşini pe un drum ce frecvent şerpuieşte, nu e o soluţie sigură şi fericită. Nici cu bicicleta nu e prea comod să faci acest lucru. Dacă este inițiativă și interes, pot fi realizate piste speciale de bicicletă, alăturate drumului principal (pe celălalt mal se circulă în continuare pe riscul celui care se încumetă să facă acest lucru), pe drumurile ce urcă în Ariniş sau Arşiţa ori pe cele forestiere din Repedea, Izvorul Lung și Colbul. Poate chiar în circuit, cu marcaje adecvate și locuri de popas. Nici pârtie de schi nu avem, deși câțiva versanți nordici s-ar preta la așa ceva, iar ce ne-a dăruit natura nu știm pune în lumină și valoare: Tăul Zânelor, o rezervație naturală excepțională.
Turiştii dornici de drumeţii montane pot urca de pe pârâul Colbu pe Bistriciorul Călimanilor – un punct perfect de panoramă spre Colibiţa şi Pasul Tihuţa. E un traseu de o zi, de dificultate medie. Există și o cale mai facilă (cere însă timp mai mult), urmând drumul barat în vale de o barieră și care urcă pe Izvorul Irimia, până sub Piatra Ţurţugău. Bistriciorul merită făcut într-o buclă, la întoarcere coborând prin Vîrful Străcior şi Poiana Dălbidan, dar cum n-are cine să te informeze și nici indicatoare elocvente nu sunt amplasate, afli ocazional abia la coborâre despre o atare posibilitate.
O altă drumeţie poate fi efectuată pe traseul ce pleacă de la baraj, spre crucea din Capul Dealului (de unde ai o imagine deosebită asupra lacului), continuă pe culme spre Piatra lui Orban şi coboară în satul Miţa. Un traseu relativ scurt și ușor, în care poteca „curge” cuminte prin pădure, aproape pe orizontală, dar ce folos, înaintarea e blocată în mod repetat și îngreunată inutil, de copacii căzuţi pe cale și care nu au fost îndepărtați, deși dorm acolo de ceva vreme.
Iar acum o fotografie de vară.
În final vă ofer un calambur rustic:
Mi-ar fi plăcut
Să cunosc Colibița,
Când pe ulița satului copilița,
Mai avea pe creștet cosița,
Mai purta pe umăr cobilița,
Și mai știa încă,
Ce este colindița și coleșița.