Dimineața devreme, în prag de primăvară, din dorința de a părea mari, maturi, suntem tentați să mai adăugăm ceva când vine vorba despre vârstă, iar spre amurg de toamnă târzie, când bruma experienței presară pe creștet albi-arginți, putem cădea în capcana de a ascunde câțiva ani. Vrem altceva, ori ne dorim lucruri pe care, fără să știm, le deținem deja. Tocmai de aceea, când ne aflăm la poalele muntelui avem privirea pironită pe pisc, și când ajungem sus, după ce ne-am îndestulat cu cer, căutăm cu nostalgie la firul șerpuit al potecii pe care am urcat.
Izvorul nefericirii este nemulțumirea și doar o cumplită nenorocire, precum cea care ne-a condamnat pe toți la un an lung, straniu, de singurătate, poate să ne trezească la realitate, lecuindu-ne de nimicul neliniștilor pe care, anterior, le consideram insuportabile. Dacă într-o bună zi Dumnezeu ar ceda rugăminților și ne-ar semna decretul de grațiere colectivă, sunt convins că tot am avea de consemnat câteva obiecțiuni și observații pe marginea actului de acordare a nemuririi. Și apoi, nici nu-i sigur că infinitul ne-ar potoli pofta de a bombăni și setea de saturație.
Realizez, de asemenea, că iarna, după ce astupă cărările cu alb, ne împinge-n casă, lângă foc, lângă celălalt, lângă amintirile culese peste an. E răstimp de reverie, răgaz pentru un nou debut, și țin să vă destăinui că ador intimitatea căminului, lumina-i blândă și vremea zăpezii petrecută-n tihnă printre cărți, la un ceai servit cu cei dragi.
Conștientizez și faptul că mirabila sămânță încă doarme dusă și dă, din când în când, din piciorușe, visând curat la încolțire.
Și totuși…. când curge streașina la casă și păsările încep timid să ciripească în ramurile mesteacănului ce a venit după mine la oraș, mă ia inopinat un dor de codru verde crud.
Nu-i așa că mă-nțelegeți?