Focul patimii bătrâne…

Vine o vreme – pentru unii, mai devreme, pentru alții, mult prea târziu – când omul realizează că dacă nu se mai grăbește, nu pierde, ci câștigă timp prețios, că durata e limitată și că selecția lucrurilor de înfăptuit este esențială, altminteri riscă să rătăcească prin hățișul vieții și să risipească, fără rost, și ce i-a mai rămas în punguța cu doi „bANI” a sufletului său. Tot cam pe atunci, conștientizând că postata (de cules ce-a cultivat) pe care o are în față e neîndoios mai scurtă față de întinderea lANULUI de ANI, legați în snopi cu amintiri, ce se … Citește mai departe

La decernarea „Premiului Courage”

Dacă în diminețile de duminică ne-am deprins, eu și doamna mea, să trecem în revistă, cu câte o cană de cafea fierbinte-n mână, toate noutățile botanice, depunând, pe fiecare petală, salutul de bun-venit încărcat de recunoștință, pe parcursul săptămânii obișnuiesc să-mi încep zilele de primăvară în fotoliul din balconul ce dă spre amfiteatrul grădinii botanice – miniaturală, desigur – din spatele casei. Nu una franțuzească, exagerat de ordonată și de clar delimitată, ci mai degrabă englezească, în care, pe doar patru arii de teren, conviețuiesc pașnic sute și sute de semințe, de bulbi, de arbori (chiar și doi mesteceni strămutați … Citește mai departe