Printre chipuri de hrisov

În zori, la Brașov.

Și eram ferm convins că voi fi singur în preumblarea „multpreamatinală” dar, imediat ce am trecut strada, înspre Biserica Neagră și mi-am întors capul către clădirea în care eram cazați, cu surprindere am remarcat patru santinele ce mă țintuiau tăcute, cu priviri de dincolo de timp, proprii ființelor pe dinaintea cărora s-au perindat, repetat, nenumărate și cam toate se doreau nemaivăzute și nemaiauzite.

Martorii curgerii implacabile a anilor, ironizând parcă meteahna „băgătorilor de samă”: ochii scurși în drum și coatele sprijinite pe pervaz, să nu care cumva să le scape câte ceva.

Prin ochi, omul vede … Citește mai departe

Un ceas, la pas, prin Armenopolis

În iureșul (și implicit, indiferența) în care ne ducem traiul cel de toate zilele, pășim, fără să știm, pe lângă nenumărate comori; le privim și totuși nu le deslușim; punem mâna și parcă nu prea ne vine a crede; le avem lângă noi, dar nu le valorizăm în tot… Agățat de acest gând am făcut popas, de-un ceas, în centrul vechi al municipiului Gherla, în Armenopolisul de altădată (în germană, Armenerstadt), clădit pe un teren viran de către coloniștii armeni veniți, la îndemnul Curții Imperiale de la Viena, din ținuturile îndepărtate ale Moldovei, ce se transformase, la sfârșitul secolului al … Citește mai departe

Așteptând aminul

La capitolul „Pietre care vorbesc”, de curând mi-am împiedicat privirea de zidurile ce îmbrățișează straniu verticala și care amintesc despre măreția de odinioară a Castelului Kornis, înălțat cu peste patru secole-n urmă pe platoul de deasupra satului Mănăstirea, aparținând de comuna Mica, căci din locul în care o cotim strâns la dreapta către Dej, când ne deplasăm pe ruta Bistrița – Cluj, prin Braniștea și Sânmărghita, la nici trei sute de metri distanță de intersecție ne întâmpină ruinele acestui castel-cetate considerat, până la finele celui de-al doilea război mondial, o splendidă bijuterie arhitectonică a Transilvaniei.

Pietrele clădite-n pereți, aflați într-un … Citește mai departe

Locșorul cu liniște

Acum, când pe rol e luna feeriei și a freneziei cumpărăturilor, când liniștea a murit subit, aglomerația infernală din oraș, ce ne obligă să stăm (și să adăstăm) bară-n bară și bot în bot (de robot), mi-a readus în minte un liman de liniște – singurul izvor al stării de biniște.

Filozoful Baruch Spinoza spunea că există o categorie de oameni ce se lasă tulburați în multe chipuri de cauze externe și care nu ajung niciodată la adevărata liniște sufletească, care trăiesc aproape neștiutori de sine, de Dumnezeu și de lucruri, încetând a suferi abia atunci când încetează a mai … Citește mai departe

Înfruntând „călindarul”

Pe filele trecutului, obișnuim să ne uităm ca mâța-n calendar, uitând câte și mai câte s-au perindat înaintea sosirii noastre pe pământ, iar la fiecare sfârșit de an, cu toții ne dorim să primim divinul dar de a mai face o tură completă de calendar, deși după ce purcedem pe noul drum – în spirală – ne rătăcim și ne irosim iarăși prin hățișul mărunțișurilor de prisos și fără folos.

Dincolo de măreția edificiului, Biserica Evanghelică din Bistrița constituie un veritabil simbol al statorniciei, al supraviețuirii, al speranței… Oare de câte ori i-a dat binețe dimineața devreme, astrul după care
Citește mai departe